(Considerând alpinism = carpatism = cățărare&boschetăreală de aventură)
Acultând prezentarea domnului psiholog pentru angajații firmei, am înțeles că în această perioadă mulți au o problemă cu incertitudinea și devin panicați: ce se va întâmpla cu economia, dacă mă îmbolnăvesc, când se va termina cu virusul? Nu suportă pierderea reperelor și a stabilității.
Și gândul mi-a zburat la munte. Poate că lecția incertitudinii este una dintre cele mai importante pe care le predă domn profesor, Muntele. Alături de multe altele.
Mai demult am citit o părere despre alpinism conform căreia alpinistul își riscă viața inutil, e egoist și nu se gândește la familie și pune salvamontiștii la treabă în loc să se plimbe liniștit pe potecă. Așa pare din exterior, dar oare acel observator s-a intrebat vreodată ce o fi în sufletul alpinistului și ce îl mână în această activitate? Am început și eu să mă întreb, dar nu aveam cum să înțeleg atunci.
Societatea e un spațiu prea strâmt și poluat de cerințe, așteptări, mesaje contradictorii:
- Trebuie să bei alcool ca să te simți bine
- Dar ce-i cu fericirea asta? Ce-ai fumat?
- Trebuie să îți placă să oferi/primești flori, bomboane, cadouri. Material să fie, banul să curgă!
- Machiază-te, pentru că meriți! Altfel ești urâtă
- Noi promovăm fusta scurtă și decolteul ca fiind cheia succesului și a aprecierii, dar dacă tu porți fustă scurtă atunci ti-o cauți. Și dacă te machiezi ți-o cauți.
- Îți trebuie un telefon șmecher. Hai că am scos unul mai nou. Cum adică nu vrei să îl schimbi? Hai că îți băgăm un update de FW să vezi cât de prost merge actualul telefon. Nu, nu ai drept de proprietate asupra telefonului și nu ai voie să îl repari. Zi merci că îți dăm voie să îl utilizezi pe bani mulți și că poți să-ți afișezi statutul social!
- Cum poți să trăiești fără netflix? Cum adică nu te-ai uitat la un film de 6 ani?
- De ce nu poți să fii și tu ca toți ceilalți?
- Și când vă căsătoriți? De ce nu aveți copii?
- Dar mai ia o prăjitură și mai aruncă un plastic. Și încă un plastic. Dar oare câte plastice rămân în urma mea într-un an, într-o viață? N-ai tu treabă, lasă că le luăm noi și le ascundem privirii. Tu consumă cât mai mult. Și lasă copiilor o lume de plastic.
- Nu mai fi atât de sensibilă, trebuie să te adaptezi la societate. Hai cu uniformizarea societății, să fim toți după etalonul impus de cei duri!
PHUAI, CÂT ZGOMOT! Parcă zice și sufletul meu ceva, dar nu am cum să îl aud.
Muntele m-a chemat la el și mi-a oferit liniște și pace. Și nu mă refer la vreme bună, căci am găsit liniște, pace și beatitudine în mijlocul vijeliei (pe ieșirea din Hornul cu Florile, pe Albișoara Strungii).
El nu m-a judecat și m-a acceptat așa cum sunt.
A avut grijă de mine, m-a scos din zona de confort, m-a ajutat să învăț și să cresc.
M-a învățat să nu mă lamentez, să merg mai departe, să îmi dezvolt gândirea constructivă, orientată pe găsirea de soluții. Pentru că viața mea depindea de asta. M-a forțat să fiu prezentă, atentă, să scap de zgomotul mental, să mă conectez cu simțurile și cu sufletul. Nu m-a sancționat în clipele de neatenție – mulțumesc! Și-o fi zis că învăț greu, dar măcar am potențial.
M-a încurajat să explorez, să descopăr locuri noi, să fiu mereu curioasă: “dar pe aici ce-o fi?”
M-a primit când eram agitată și simțeam nevoia să mă bag într-un traseu necunoscut și să mă arunc în incertitudine: pot să îl fac? Dacă nu – când mă decid să mă retrag, cum mă retrag, o vom scoate la capăt? Uneori ne-a permis să o scoatem la capăt cu bine, alteori nu ne-a permis să intrăm în traseu, iar altă dată m-am traumatizat psihic și m-am calmat pentru o lună. O lună nu am mai înțeles ce e aia cățărare.
M-a învățat să am răbdare stând în regrupări, dar cel mai mult mi-a predat într-o noapte lungă de rapeluri pe Vâlcelul Santinelei când m-am temut pentru viața mea (mai mult din cauza scenaritei, mai puțin din cauze obiective). A doua zi la radio sună cineva ca să spună că se plictisește. Hmm, ce bine prinde o noapte de rapeluri pe Vâlcelul Santinelei! Știi cum te ajută să te bucuri de viață, să reconsideri ce e important și să nu mai lași toate mărunțișurile să te afecteze? E un curs intens și dur, dar util.
Valea Hornului mi-a dat o lovitură dură în vanitate, iar Himalaya m-a vindecat definitiv de machiaj cu căldură și compasiune.
Himalaya a fost cel mai tare profesor la cursul “Que Será, Será”. Când mă zbăteam să țin lucrurile sub control, să iasă conform planului, îmi râdea în nas zicând: “Șezi blând! Răbdare, răbdare, răbdare.” Iar când m-am calmat și am acceptat incontrolabilul situației, m-a răsplătit cu trăiri de basm, din altă lume. Și nu am fumat nimic.
Acum nu mai simt chemarea. Poate că se vrea să trec la alt curs. Dar respect călătoria fiecăruia și sper ca fiecare să își găsească ce caută.
Cred că suntem judecați de oameni care par că nu caută nimic pentru că le știu pe toate, care și-au definit cutiuța și nu mai ies din ea, funcționând pe principiul: “work, eat, shit”, nu întotdeauna cu virgulă între ele.
Pauză de gândire.
Oare asta nu e tot o frustrare judecându-i pe alții? Ba da. Atât pot azi. Mâine voi putea mai mult căci știu că au și ei suferințele lor și nevoia de dragoste.
Am văzut că așa se poartă pe FB: se exprimă o revelație, iar la final se scapă și o frustrare. Asta dacă nu cumva întreaga postare emană dispreț încă de la început, deși ideile sunt prețioase.
Acum am primit cu toții o situație deosebită care ne scoate din zona de confort.
Incertitudine, răbdare, acceptarea incontrolabilului…
Cât de mult putem învăța din ea? Oare poate ea să reducă goana nebună a omenirii dupa lucruri derizorii, acumulări materiale mai ales în detrimentul sănătății și veții altor oameni, goana după afișare și imagine, aroganța, superioritatea, înstrăinarea, consumerismul, poluarea? Oare ne poate calma și ajuta să facem mai bine la următoarea iterație când vom ieși în lume?